Un link care, cu siguranţă, vă va face ziua mai bună.
http://www.meh.ro/wp-content/uploads/2010/05/meh.ro4303-418×800.jpg
Ce se întâmplă când nişte descreieraţi scot o piesă catchy? Toată populaţia o fredonează. Sing along.
Scrisoarea către Andrei
Vineri, 23 iulie 1999
Dragă Andrei,
Mă simt captivă într-un negativism exagerat, influenţat iremarcabil de puţin de intenţiile bune ale celor din jur. De-a lungul timpului mi-am dat seama că ajutorul constă, în mare parte, în a recunoaşte că ai nevoie de ajutor. Plecarea mea n-a fost rezultatul grijilor tale, cu atât mai puţin a insistenţelor din jur. Eu nu pot zâmbi tâmp doar pentru că e soare afară şi nu pot să-mi arăt mereu disponibilitatea în a-mi însuşi problemele tale. Spre deosebire de tine însă, eu încerc să-mi rezolv contradicţiile ce mă frământă, în timp ce tu le ignori, lăsând la iveală o nepăsare decantată, calculată perfect, până-n amănunt. Şi nu e o nepăsare născută din indiferenţă – aşa eşti tu construit. Te-ai autoeducat, te-ai robotizat până aproape de moartea simţurilor.
Am cunoscut un bărbat. Nu trebuie să-ţi faci griji, e asistent aici şi nu s-ar putea întâmpla nimic oricum. Însă faptul că un străin m-a făcut să zâmbesc, după aproape 2 ani de furie şi ieşiri violente – da, asta ar trebui să te ingrijoreze.
Aş vrea ca măcar uneori să vezi şi tu prăpastia asta imensă ce ne desparte, fără să încerci să găseşti un vinovat. Vina se împarte la doi… mereu la doi.
De departe, Alexandra
Sosirea la Bahna
Am ajuns în Bahna în vara lui ’99, în urma unei căderi nervoase. Mai avusesem astfel de ieşiri, însă niciodată n-am considerat că este grav. Întotdeauna am fost o fire uşor violentă, cu mici crize de isterie, însă în vara aceea ceva s-a rupt în mine. Auzisem de Bahna şi de centrul de reculegere de acolo, şi într-un final am acceptat faptul că am nevoie de ajutor. Andrei m-a condus până la poartă, unde ne-am despărţit cu un zâmbet rece şi-o îmbrăţişare formală. Imediat cum am păşit în interiorul clădirii impozante, am ştiut că nu voi ieşi de acolo prea curând. O femeie solidă, cu buze subţiri şi părul scurt m-a condus până în camera ce urma să-mi fie noua casă, sumar mobilată, cu un şifonier vechi, un pat, o noptieră, un scaun şi-o masă şubredă. Am lăsat valiza lângă uşă şi am privit în gol spre carpeta gri, preţ de minute în şir. Deja regretam decizia de a merge acolo.
Primele zile au decurs destul de banal, am cunoscut medicii psihologi şi psihiatri, m-am familiarizat cu locul şi mi-am aranjat camera. Joi seară a fost prima şedinţă de terapie în grup, cu psihologul Luchian. I-am ascultat pe ceilalţi vorbind despre ei ca şi cum am fi fost la o întrunire a alcoolicilor anonimi. Nu înţelegeam ce caut eu între acei oameni, care în mod evident aveau cu totul alt gen de probleme decât ale mele. La final am fost rugată să mă prezint şi să spun motivul sosirii mele la Bahna.
- Bună ziua, mă numesc Alexandra Mocanu şi am probleme de temperament, cu ieşiri agresive.
- Bună ziua Alexandra!, a mormăit grupul.
La finalul şedinţei, am fost invitaţi să mergem în sala de mese, o încăpere mare, cu mese lungi şi bănci aşezate de-o parte şi de alta. M-am aşezat în cel mai retras colţ, sperând să nu fiu nevoită să interacţionez cu nimeni. Am auzit la un moment-dat o voce dogită, care m-a întrebat ceva. Mi-am cerut scuze pentru neatenţie şi am rugat să repete.
- Numele meu este Matei. Pot să iau loc lângă tine?
- Da, sigur., deşi aş fi preferat să nu o facă.
- Lasă-mă să ghicesc… dezamăgire în dragoste.
- Poftim?
- Motivul pentru care eşti aici.
- Nu., i-am răspuns aproape automatic, fără să-l privesc. De ce ai crede asta?, am continuat deranjată de afirmaţia lui.
- Pari genul de femeie ce o poţi dezamăgi uşor.
S-a ridicat de la masă şi a străbătut camera, ieşind pe o uşă laterală. N-am ştiut cum să-i interpretez reacţia, în consecinţă am decis să nu mă mai gândesc la asta. Am ciugulit puţin orez şi am plecat în camera mea. În ziua aceea am observat că sunt gratii la geamuri.
Seara am auzit un ciocănit timid în uşă. Am şoptit ‘intră’. Era Matei.
- Ţi-am adus medicamentele.
- Medicamente? Ce medicamente?
- Sunt un fel de calmante, pe bază de plante. Ia-le, nu-ţi spălăm creierul cu ele., a spus el în spirit de glumă, zâmbind uşor în colţul gurii.
- Nu, mulţumesc, nu am cerut aşa ceva.
- Sunt din partea casei., a continuat el, in acelaşi spirit.
- Lucrezi aici?, l-am întrebat încercând să schimb subiectul.
- Da, sunt asistent în tura de noapte. Haide, ia-le.
- E obligatoriu?
- Nu, dar e indicat. Te calmează şi te ajută să dormi liniştită.
- Ţi se pare că sunt agitată?, i-am răspuns şi eu uşor sarcastic, intuind faptul că ştia motivul pentru care mă aflam acolo.
Am luat medicamentele şi apoi Matei a plecat. Îmi rămăseseră în minte totuşi mâinile lui incredibil de frumoase, cu degete lungi şi manichiură impecabilă. Am adormit în seara aceea privind înspre gratiile de la geam, cu ochii umeziţi de lacrimi cărora nu le permiteam să-mi mângâie obrajii. Mă simţeam prizonieră, fără un motiv anume.
Când eram mici, tuturor ne-a fost bântuită copilăria de întrebarea “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. La întruniri mari de familie, nunţi, botezuri, înmormântări, când subiectele politice, sociale şi mondene erau epuizate, inevitabil atenţia rudelor alcoolizate era îndreptată spre copii. Şi nu ştiu de ce, însă pe vremea aceea era un trend în a spune că vrei să te faci medic. Trend pe care eu, evident, nu l-am urmat, deşi mama era medic şi aşteptările erau pe măsură. De ce? Poate pentru că, încă de mică, mi-am dat seama că e o responsabilitate enormă, pe care nu mi-aş putea-o asuma. Sau poate pentru că pur şi simplu nu vroiam să fiu în trend.
Iniţiam am vrut să mă fac bucătar. Ieşeam în curte şi făceam “ciorbă” de lobodă cu apă şi cu pietre, şi-i puneam pe ai mei s-o guste. Perioada s-a sfârşit dramatic în momentul în care am descoperit că nimeni nu vroia să-mi mănânce bucatele preparate cu atâta dragoste. Apoi, împreună cu Sonia, o vecină şi bună prietenă, am hotărât că vrem să devenim agenţi de vânzări. Cu alte cuvinte, puneam pe geam un afiş cu Magazin Mixt, şi scoteam la vânzare chiloţi de-a lu’ mă-sa, cărţi de-a lu’ tac-su, chiştoace de ţigări, gume mestecate etc. O singură dată am reuşit să vindem. Nu-mi amintesc exact ce, însă îmi amintesc cât a urlat mă-sa la noi când a aflat. Şi aşa s-a terminat şi cu magazinul. Apoi am vrut să devenim actriţe. Făceam scenete şi chemam copiii de pe stradă la “teatru”. Biletul era o gumă Turbo. Când am epuizat Scufiţa Roşie şi Capra cu trei iezi (a se menţiona că noi eram numai două!), am realizat că nu avem destul “personal” pentru a menţine teatrul în funcţiune. Aşa că ne-am apucat de jucat fotbal cu băieţii din cartier. Şi asta a durat puţin, pentru că într-un final am înţeles de ce noi două eram mereu puse portăriţe. Am mai trecut ulterior prin fazele “agenţi secreţi”, “pianiste” (mă-sa Soniei fiind profesoară de pian la Conservator), “scriitoare”, finalizând apoteotic cu epica perioadă de “cântăreţe de rap”.
Şi totuşi, ce-am ajuns? PRistă. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!
Închiriasem o bărcuţă de la un octogenar morocănos, cu mustaţă căruntă. Ne-a arătat pe unde trebuie să mergem şi s-a retras în cabana lui cu geamuri soioase. Am păşit fricoasă pe adunătura de lemne ce ţinea loc de barcă, ţinându-l strâns de mână. Era iulie.
Am vâslit până în mijlocul lacului, unde ne-am oprit. Atunci m-a privit cu ochii căprui şi mari, şi mi-a spus. Aş fi vrut să ţip, să fug, dar n-aveam unde. Atunci am înţeles de ce m-a adus în pustietate.
Peisajul în jur se destrăma şi formele îşi pierdeau conturul. Cu pumnii strânşi i-am spus că vreau să merg acasă, dar parcă nici nu mă asculta. Şi-a aprins o ţigară şi s-a răstit la mine: nu fi naivă!
Nu trecuseră nici două luni de la ultimul control, nu putea fi în stadiu atât de avansat. Înţelesesem de la început că timpul nu ne va fi prieten, dar nicio clipă nu am crezut că se va sfârşi atât de curând.
Se comporta ca şi cum nimic fatal n-ar urma pentru el, ca şi cum festa îmi era jucată numai mie. De parcă tot universul se concentrase numai în drama mea şi toate păleau în faţa ei. Eu însă nu puteam să văd dincolo de imensa suferinţă pe care i-o provoca simpla mea prezenţă acolo.
“Tu n-ai avut curaj, nici chiar de dragul meu…“, a şoptit, aruncând ţigara în apă.
Vedeam cât de greu îi este să înţeleagă de ce nu am tratat mai agresiv cancerul, încă din prima fază. De ce am aşteptat până nu s-a mai putut face nimic. Credeam că mă voi simţi uşurată, că povara se va ridica precum negura nopţii şi că totul va fi mai clar. Însă nu puteam, nu puteam să nu simt dezamăgirea cruntă şi ireparabilă. Îl destrămasem.
Aceea a fost ziua în care am aflat că voi muri.
In memoriam Mădălina Manole.
Să vă povestesc cum a decurs duminica tocsicităţii sale.
Am urcat în maşină la 9 dimineaţa. Înainte am băut prea puţină cafea, aşezată de-a curmezişul în stomac. Am pornit la drum şi am dormit în maşină. M-am trezit în Botoşani cu o durere de cap cât China. Am oprit la un OMV unde am băut o altă cafea. I-am înjurat, i-am făcut ţigani şi hoţi împuţiţi, descoperind că espresso-ul nu-şi merita suprapreţul. Am urcat în maşină şi am ajuns la Ipoteşti. Am parcat maşina şi a început ploaia. Am stat în maşină, am fumat o ţigară, am admirat pădurea. Între timp s-a oprit ploaia. Am ieşit din maşină şi am pornit pe drum, prin pădure, şi ajuns la lac. În prealabil mi s-au promis nuferi galbeni, paradis pierdut, oază de linişte, muza lui Eminescu din poezia Lacul. Am găsit nuferi neînfloriţi, pet-uri plutind în apă şi miliarde de tânţari agresivi. Am înconjurat lacul, am făcut cateva poze, l-am înjurat Eminescu şi m-am întors la maşină la fel de pragmatică şi neinspirată. Am ajuns la casa memorială, şi o voce interioară îmi şoptea să intru. A pornit o ploaie torenţială şi am abandonat ideea la fel de repede cum o îmbrăţişasem. Am oprit pe drum, am făcut picnic, am mâncat şniţel cu castravete, am admirat pădurea şi mi-am învins instinctul natural de-a mă pişa în boscheţii patriei. Am ajuns la Dorohoi, la o mănăstire de călugări care, zic eu, era abandonată. Pentru că, în primul rând, în curte exista o construcţie care părea începută acum 100 de ani şi neterminată. În biserica propriu-zisă nu era nici urmă de călugăr, ci (şi nu glumesc absolut deloc) un CD care cânta o slujbă bisericească. Absolut sinistru. La un moment-dat a apărut o tanti pe acolo, care părea un fel de femeia pădurilor. Chestia mişto a fost că era un candelabru absolut superb, care semăna cu cel din The Phantom of the Opera, acela care pică chiar la începutul filmului. I-am făcut vreo 50 de poze la candelabrul cu pricina, urmărită fiind cu mare atenţia de femeia pădurii. Am aprins lumânări, m-am pozat cu fântâna din curte, am mirosit un trandafir şi-am plecat. În drum spre casă, ne-am oprit undeva în Botoşani la nişte neamuri pe care nu le-am mai văzut de ani de zile, şi mi-am revăzut primul meu fin botezat de mine, după vreo 7 ani. Finul meu este mai înalt decât mine cu 1 cap jumate şi cred că dacă-mi dă o palmă, ma duc de-a dura. Absolut adorabil puştiul, de altfel. Am băut un pahar de vin şi ne-am hlizit la umbra nucului, le-am admirat curtea, am mâncat câteva cireşe amare direct de pe copac, am ronţăit un cârlionţ din ală acru de la viţa de vie şi m-am întors acasă.
Chiar a fost o duminică mişto!
Şşşşş! Ascultaţi!
Tatiana Stepa – Duminica de ieri
În noaptea asta am plâns. Cu capul afundat în pernă, tremurând din toate încheieturile. Ultima dată când am plâns aşa a fost acum 7 ani când am terminat de citit The picture of Dorian Gray. De data asta însă a fost când am văzut ultimul episod din Prison Break, cel în care moare Michael. Nu moartea lui în sine m-a zdruncinat aşa rău, ci semnificaţia ei. La fel ca atunci, am ajuns la nişte concluzii greu de digerat, şi probabil că voi fi marcată pentru ceva vreme. Oricum, bine-a zis cine-a zis că no good deed goes unpunished. Dar cu toate astea, dacă vrei să schimbi ceva în lume, schimbarea trebuie să pornească de la tine. Şi poate că nu se face primăvară cu o singură floare, însă dacă semeni seminţe, se vor forma bucheţele. Mă duc să dorm. Noapte bună.
Bună, numele meu este Mirel. Prietenii îmi spun Gelu.
Am 38 de ani. Ultimul meu loc de muncă a fost la magazin la Ghiţă Topor. Acolo am cunoscut-o pe Vetuţa şi viaţa mea s-a schimbat radical. Vetuţa era femeie de serviciu, divorţată, cu 2 copii. La 34 de ani şi-a dat seama că bărbac-su ăla beţiv şi împuţit consuma mai mult decât aducea în casă, aşa că i-a luat pe Irinel şi pe Lucica şi-a fugit la mă-sa, o hoaşcă de 79 de ani, care trăia bine merci după 3 infarcturi.
Mie mi-a picat dragă Vetuţa din prima clipă când am văzut-o, cu rochia ei albastră şi părul vâlvoi, măturând pe scări la magazin şi fredonând “Mărie şi Mărioară” cu vocea gâjâită. Era aşa frumoasă-n felul ei simplu, şi-mi amintea de Ionela, iubita mea din armată.
Vetuţa nu prea vorbea cu mine, că nu-i plăceau mustăcioşii. Aşa că mi-am ras mustaţa şi-am invitat-o într-o zi la o cafea, la Aurel la bar. N-a vorbit prea mult, că nu prea-i plăcea să vorbească, da’ m-a ascultat pe mine şi la sfârşit mi-a zis că i-a făcut plăcere.
Între timp la magazin s-au făcut nişte schimbări şi Ghiţă m-a trecut pe mine şef acolo în acte, că el făcuse nişte mânării şi-l căutau ăia de la Fisc să-l bage la răcoare.
Vetuţa începuse să-mi zâmbească, să-mi dea bună ziua, că acu’ eram şef şi impuneam respect. M-a chemat într-o zi să-i cunosc copiii şi să mănânc o farfurie de borş la mă-sa acasă. Lucica bocea c-o părăsise tâmplaru’ şi Irinel se juca pe calculator. Mă-sa horcăia pe un fotoliu în sufragerie, butonând telecomanda când pe Acasă când pe Euforia. Aşa că am stat cu Vetuţa în bucătărie şi ne-am cunoscut mai bine, şi la urmă când m-a condus afară m-a pupat. Eram cel mai fericit om de pe pământ.
O săptămână mai târziu, am chemat-o şi eu pe Vetuţa la mine, să stam la un pahar de limonadă. A rămas la mine-n noaptea aia, şi am făcut dragoste. N-a vrut să-şi dea jos hainele de pe ea, că e ruşinoasă, dar a fost frumos.
Timpul trecea, şi eu şi Vetuţa ne iubeam tare mult. Într-o zi mi-a zis să mă mut la ea. Am stat eu strâmb şi-am judecat drept, şi-am zis că viaţa asta şi-aşa e scurtă şi eu-s tare norocos c-am găsit o femeie aşa cumsecade ca Vetuţa. M-am mutat la ea şi a fost tare bine la început. Plecam dimineaţa la servici amândoi, veneam acasă şi-l mai trăgeam de urechi pe Irinel că nu-şi făcea lecţiile, o mai certam pe Lucică că nu stă pe-acasă… Mă-sa mai făcea câte o brumă de treabă prin casă, mai spăla câte un ţol, mai făcea câte o lingură de mâncare.
După vreo juma’ de an, Ghiţă a intrat la puşcărie, şi magazinul s-a închis. Rămăsesem şi eu şi Vetuţa fără servici. Aurel n-a vrut să mă angajeze la bar, că cică nu mai avea nevoie de oameni. Da’ l-am convins şi-a angajat-o pe Vetuţa să-i facă curat în casă, că Vetuţa mea era femeie gospodină şi pricepută. Ne era greu cu banii, da’ eram fericiţi tare.
După un timp a murit mă-sa, şi tare a mai plâns Vetuţa, da’ într-un fel aşa a fost bine, că era o gură mai puţin la masă. Asta până a rămas borţoasă Lucica. Se încurcase cu un şofer de tir, şi-a lăsat-o ăla cu burta la gură. Vetuţa a zis că trebuie s-o ia de femeie, că altfel ne face neamu’ de ruşine, o să ne arate lumea cu degetul. Şi i-am făcut nuntă lu’ Lucica, aşa din puţin cât aveam noi.
După o vreme, am observat eu că Vetuţa tot întârzia acasă, că nu mai vrea să mă pupe, că se uită urât la mine. Şi-am dat să vorbesc cu ea, da’ îmi tot zicea că îi obosită, că ea munceşte, nu ca mine. Şi mă durea sufletul s-o văd aşa, că era Vetuţa mea şi-o iubeam ca pe ochii din cap, da’ de-acuma eram trecut, nu mă mai angaja nimeni, era greu tare. Într-o zi a venit Vetuţa acasă şi mi-a zis că ea pleacă în Italia să muncească, cu sor-sa lu’ Aurel, că a găsit aia acolo loc de muncă. Şi-am zis bine, du-te Vetuţo, că şi-aşa aici e greu. Ea a zis că strânge bani acolo să mă cheme şi pe mine, şi că o să ne fie bine acolo.
Şi-a plecat Vetuţa mea în Italia. După vreo 2 luni m-a sunat bocind că-i e dor de copii, că nu mai poate fără ei. Şi i-am zis să-i cheme acolo, să stea la ea o săptămână. Au plecat toţi 4. Irinel, Lucica cu bărbac-su şi cu fiică-sa. Şi-a trecut o săptămână, şi-au trecut două, şi nici un semn de viaţă din Italia. Abia după vreo 3 săptămâni m-a sunat Vetuţa şi mi-a zis că s-a măritat cu-n italian. Să pice cerul pe mine. A zis că ăla are bani, c-o întreţine, că şi copiii îs fericiţi şi că-i pare tare rău.
Aşa că rămăsesem şi fără servici, şi fără Vetuţa, şi fără casă, că m-a dat frac-su lu’ Vetuţa afară, că acu’ cică nu mai eram din familie.
Mi-a trimis Vetuţa ieri o scrisoare în care îi zicea că îi este tare dor de mine, că italianu’ o cafteşte şi-şi bate joc de ea. A dracu’ haită, curvă şi vagaboantă, aşa merită!
Îmi place ploaia. Îmi place ploaia liniştită, fără furtună, copaci rupţi, tunete sau fulgere. Îmi place să mă plouă pe umeri, să îmi intre picăturile în ochi şi să mă ud la picioare.
De câteva zile stau sub un nor negru, care pare că nu mai vrea să plece. S-a instalat deasupra blocului meu, şi plânge pe mine în fiecare zi. Doar peste blocul meu. 10 metri mai în faţă e senin. 10 metri mai în faţă poţi să faci plajă. Mă plângeam săptămâna trecută că degeaba ascult Omul Plajei, pentru că la mine soarele chiar răsare din blocul de vis-a-vis, dimineaţa la 7:30. Nu mai e cazul, însă. De câteva zile norul meu mă plânge. Constant, fără întreruperi, fără pauze de suspine, fără pauze de respiro.
Mereu mi-a plăcut ploaia. Ploaia spală tot. Spală străzile, spală oamenii, spală gândurile. Şi miroase frumos, miroase a curat, miroase a… ploaie. De fiecare dată când plouă, îmi amintesc de o scenă pe care am văzut-o acum câţiva ani. Eram în Iaşi, într-o noapte târziu. Citeam Ordinea cuvintelor, de Nichita Stănescu. La un moment-dat am auzit nişte ţipete înfundate afară. Am ieşit la geam să mă uit. Un băiat fugea după o fată. A prins-o de mână şi-a tras-o aproape de el, strângând-o tare la piept. Cred că plângea. Cred că amândoi plângeau. Nu-mi puteam da seama, pentru că ploaia spăla tot. S-au aşezat pe nişte scări. Ea şi-a pus capul pe umărul lui, tremurând, şi el a cuprins-o. Era frig. Era târziu. Erau uzi. M-am întors în pat, cu cartea mea. După vreo oră am ieşit la geam din nou. Băiatul era singur. S-a ridicat de pe scări, cu o cutiuţă în mână. A deschis-o şi-a scos din ea ceea ce părea a fi un inel. L-a aruncat peste garaje, undeva departe, cu un gest plin de furie şi durere, şi apoi a plecat. L-am privit până când trupul lui a devenit doar o umbră ştearsă pe strada udă. Se oprise ploaia.
Şi-o melodie.
Nicu Alifantis – Ploaie în luna lui marte
Şi ştiţi ce? Dacă stau mai bine să mă gândesc, chiar era luna martie.
