Nu mai ştiu ce simt. Mă îngân în sufocarea vremii ca o lăcustă rece şi sticloasă, şi îmi târâi visele printr-un cimitir de suflete fugărite din Rai. Am absorbit în scoarţa-mi grunjoasă toată speranţa lumii şi muşc sălbatic din orice intenţie bună. “Dorm!” – aşa mi-a răsunat în minte toată noaptea, o voce rece şi aproape lipsită de fiinţă, ce-a renunţat să mai creadă în fericirea simplă, ca atunci când te trezeşti cu soarele în ochi şi lângă tine în pat e tot viitorul, răsfirat pe-o pernă verde, cu părul roşcat şi genele arcuite.
N-aş putea să trăiesc în constantul martirism al cuvintelor rostite negândit. Eu vreau să văd Parisul şi să am o stea numită după mine. Eu cred în lucruri simple. Sufletul meu nu râde către Univers, ci în ciuda faptului că el există.
Nu pot să accept un compromis atât de mare. E ca şi cum m-aş vinde pentru nimic. Aşa că vreau să-ţi iei cuvintele seci şi gândurile fără suflet şi să pleci în munţii tăi, acolo unde tu poţi fi tu şi eu nu pot fi deloc.
Mă îngâni şi tu, în sufocarea vremii… şi suntem două lăcuste reci şi sticloase.
April 27, 2012 - Posted by Sorana Strat - 1 Comment
Astăzi m-am simţit iaraşi ca acum 4-5 ani, când abia mă mutasem în Bucureşti şi locuiam într-un apartament micuţ, cu o bucătărie fără scaune, unde totul mergea pe dos. M-am trezit, m-am lovit de colţul patului şi-am înjurat răguşită. Mi-am dat seama că uşa de la camera mea, care de jumătate de an nu se mai închide decât dacă e încuiată, s-a blocat. Aşa că am ieşit în balcon, de unde am sărit geamul în camera colegei mele, ca să pot ajunge la baie, fiindcă am băut aseară 1.5l de Nestea. Am reuşit într-un final să deblochez uşa. Fără să-mi fi băut cafeaua în prealabil, fapt pentru care ar trebui să mi se ridice o statuie. Când să-mi fac cafeaua, într-un final, am dat-o în foc şi-am scăpat şi cutia de metal în care-o ţin, pe jos. După care, ca să fie tacâmul complet, m-am fript cu cana şi vărsat jumătate de opăreală pe mine.
Dar nu-i nicio problemă, urmează să merg astăzi la controlul medical anual, unde iaraşi îmi va spune o doctoriţă simandicoasă că sunt chioară, surdă şi că am probleme cu tensiunea.
PS: M-am trezit cu melodia asta-n cap, şi mă gândesc că nu-s departe de-a fi aşa.
Right now he’s probably slow dancing with a bleached-blond tramp, and she’s probably getting frisky… right now, he’s probably buying her some fruity little drink ’cause she can’t shoot whiskey…
Right now, he’s probably up behind her with a pool-stick, showing her how to shoot a combo…
And he don’t know…
That I dug my key into the side of his pretty little souped up 4 wheel drive, carved my name into his leather seats… I took a Louisville slugger to both headlights, slashed a hole in all 4 tires..
April 10, 2012 - Posted by Sorana Strat - 2 Comments
Azi am deschis ochii în mirosul de decadenţă boemă ® din camera mea. Miroase încă a noapte şi parfum usturător de scump. Mi-am înecat visele într-o ceaşcă mare de cafea şi-am lăsat răcoarea să intre prin fereastra mare.
În ultimul timp, ritualul meu zilnic include o surprinzător de interesantă călătorie de 1 staţie, cu metroul. Dar am să revin imediat la asta. Întâi ţin să menţionez că am descoperit pe propria-mi piele faptul că suma viciilor este constantă. Mai mult decât atât, nu am încredere în oamenii care nu au niciun viciu. Fie că e fumatul, mâncatul de ciocolată sau băutul de cafea, oamenii cu vicii îmi prezintă mai multă siguranţă. Şi am reuşit, în 24 de ani, să mă înconjur de persoane care, la fel ca şi mine, îşi practică viciile cu măsură şi le aduc la standard de virtute. Dar revenind, noul meu viciu este călătoria zilnică de 1 staţie cu metroul. Sunt dependentă de răcoarea şi întunericul subteranului, de oamenii grăbiţi de pe scările rulante şi de mirosul letal de furnicar. Cu căştile pe urechi şi zâmbetul ascuns, intru în cutia de metal ce mă poartă pe tranşee întunecate. O tânără blondă şi ireal de frumoasă citeşte dintr-o carte groasă, cu coperţi albastre. Un bătrân îşi sprijină anii de uşa murdară, purtând doliu şi dor în ochii albaştri. Un bărbat cu părul lung, mai lung decât al meu, ţine din picior ritmul unui black metal ce cândva îmi anima şi mie vinerile din rockoteca Flamingo. O doamnă între două vârste, cu cămaşă roşie, rujul şters şi privirea îngrijorată, îşi face loc prin furnicar să ajungă mai repede acasă, unde probabil fiica ei adolescentă se sărută cu iubitul pe canapeaua din sufragerie.
Incursiunea mea zilnică în acest univers este scurtă, cât Ich Will de la Rammstein. Oamenii aceştia prind viaţă în metalul rece şi pulsează o dată cu vuietele subteranului şi melodia ce-mi vibrează mie în urechi. E ca o sodomie scurtă şi intensă ce-mi colorează sufletul cu stilouri de foc.
Şi totuşi, stau şi mă întreb acum, în decadenţa asta boemă, la ce viciu am renunţat eu pentru zilnica sodomie, astfel încât să-mi păstrez suma constantă?
April 7, 2012 - Posted by Sorana Strat - 3 Comments
Sâmbetele mele aveau cândva miros de eternitate şi fericire.
Ieri m-am scurs ca un vierme la metrou, prin forfota de oameni, lăsând întunericul din subteran să-mi scalde ochii împăienjeniţi. Am citit pe plasma de la Crângaşi că thepiratebay vor să-şi mute serverele în spaţiu utilizând drone controlate prin GPS. În felul ăsta, dacă cineva ar vrea să îi distrugă, ar trebui efectiv să folosească avioane şi bombe, iar asta ar porni un adevărat război, ceea ce forţele de ordine nu şi-ar permite. Am zâmbit aşa-n colţul gurii citind ştirea, eu şi câţiva ITişti care aşteptam metroul, probabil admirând curajul lor de-a visa.
Mi-am amintit de sâmbetele în care, şi eu la rândul meu, visam la măreţia schimbărilor pe care-am să le fac, şi savuram viaţa din cupe de cristal cu buza aurită.
Realitatea m-a învăţat însă că visele nu sunt în viitor. Visele sunt astăzi, sunt lucrurile mici pe care le realizăm zi de zi şi care, la final de săptămână, ne dau voie să spunem cu gura larg deschisă “Am reuşit!”. Iar eu, astăzi, în soare de april şi miros de flori, mă simt iarăşi tânără, chiar dacă sâmbetele mele au miros de cafea şi aşternuturi mov.
April 3, 2012 - Posted by Sorana Strat - 2 Comments
Astăzi la micul dejun m-am aşezat pe un scaun plin de cuie. Am înghiţit în grabă 3 cuţite şi o cafea amară. Cuţitele mi-au sfârtecat măruntaiele, lăsând pelinul să mi se scurgă printre organe. E un soare letargic afară, care-mi cere socoteală pentru felul în care-am dormit azi-noapte. “De ce mai pui alarma la 08:30, dacă oricum nu te trezeşti?”. Astăzi am să port ochelari de soare, să nu-l văd rânjind strâmb pe cer, ca o cocotă rujată şi fără dinţi. Un gândac se plimba nestingherit pe marginea balconului. L-am ars cu ţigara până a pocnit. Oare el s-a gândit azi dimineaţă, când s-a trezit, că-şi va găsi sfârşitul sub foc şi mânie?
Mă doare-n ceafă, nu mi-a priit somnul. Astăzi nu-mi vin bine cearcănele astea adânci. N-am la ce să le asortez. E un morman de haine coapte în şifonier, ce se vor spălate de păcate. Azi n-am idei măreţe şi nici supoziţii. Inerţia îmi spune că va fi o zi bună, mai bună ca ieri, mai bună ca mine. Regula de trei simplă din matematica obligatorie mi-a deschis noi orizonturi, spre miezul nopţii, ieri. Am râs cu ea în liftul tapetat de oglinzi, după atâta mâzgă şi dispreţ în cutiuţe parfumate.
March 27, 2012 - Posted by Sorana Strat - 2 Comments
De multe ori m-am gândit cine decide unde se stabileşte bariera dintre decent şi indecent. Şi cine decide cine decide? Urăsc aceste convenţii. Nu e indecent ce-i indecent, e indecent ceea ce-mi pare mie indecent. Şi de ce indecentul e un lucru rău? Indecenţa în intimitate este frumoasă. Indecenţa în iubire este frumoasă.
Indecenţa e frumoasă în camera cu spoturi pe tavan, muzică în surdină, fum de ţigară şi şoapte. Indecent e atunci când mă întrebi de ce te iubesc. Indecent e atunci când îmi încolăcesc picioarele în jurul tău şi îţi răspund. Indecent e atunci cănd sărutul tău îmi trece prin piele şi mi se imprimă pe gânduri. Indecent e atunci când te privesc dormind. Indecent e atunci când mă trezesc dimineaţa în tricoul tău, şi-l las la marginea patului, mirosind a mine. Indecent e atunci când mă tragi lângă tine ca să-mi mângâi părul până mi se înfioară toată pielea. Indecent e atunci când îmi strângi sânii în mână prin somn, noaptea. Indecent e atunci când ne înţelegem din priviri şi zâmbete, fără cuvinte. Indecent e atunci când te sărut pe spate şi nu vorbeşti pentru că nu vrei să se termine acea clipă niciodată. Indecent e atunci când îţi tremură vocea pronunţându-mi numele. Indecent e atunci când afli câte ştiu despre tine.
Indecent e atunci când tot ceea ce-ar putea fi decent trece prin filtrul nostru şi se transformă în momente pe care nu le vom uita niciodată.
Mă iubeşti indecent. Şi pentru că astăzi e ziua ta, te iubesc şi eu mai indecent ca niciodată.
March 16, 2012 - Posted by Sorana Strat - 1 Comment
N-am fost niciodată adepta lepşelor, nici măcar la începutul “carierei” mele de blogăriţă, când făceam parte din comunitatea nimic.org şi ieşeam la bere în fiecare săptămână cu oameni mişto. Însă Andrei a aruncat cu nişte întrebări în direcţia mea, şi cinefila din mine nu s-a putut abţine. Aşa că îi răspund domnului Smith la susnumita “Leapşă cinefilă“.
1. Filmul preferat:
Mi-e foarte greu să aleg, aşa că am să menţionez trei titluri, aşezându-le pe acelaşi piedestal: “The Notebook”, “A beautiful mind” şi “The fountain”.
2. Cel mai prost film văzut vreodată:
Am văzut o groază de filme proaste, însă primul care-mi vine în minte acum este “Poseidon”.
3. Cel mai bun 3D:
“Finding Nemo” – Mi s-a părut absolut fascinant să mă simt înconjurată de peştişori!
4. Cea mai mare dezamăgire:
Cu siguranţă “The picture of Dorian Gray”, ecranizarea din 2009. Este o ruşine la adresa irlandezilor, la adresa lui Oscar Wilde şi la adresa tuturor celor ca mine, care au crescut adorând cartea.
5. Ultimul film vizionat:
“The girl with the dragon tattoo” – un film mişto, aşa ca de duminică.
6. Ce film necunoscut ai recomanda (3 opţiuni):
I. “Gloomy Sunday”
II. “The Order”
III. “Beneath Hill 60″
7. Filmul românesc preferat:
Fără doar şi poate, “Orient Express”.
8. Ce preferaţi, filmele dinainte de ’89, sau cele actuale?
Mi-e greu să răspund, s-au făcut filme bune şi atunci şi se fac şi acum. Dificilă întrebare. Dar dacă ar fi să aleg, cred că le-aş alege pe cele de după.
9. Cel mai slab film românesc:
“Nuntă mută” – Nu doar că este un film slab, însă este o mare mare mare palmă dezamăgitoare. La cât a spus Mălăele că s-a documentat, m-aş fi aşteptat la ceva mai spectaculos.
10. Cinci filme româneşti pe care le-ai recomanda (în afară de preferat):
I. “Apocalipsa după Cioran” – Este mai mult un documentar, însă te lasă fără replică. L-am savurat de mai multe ori ca să-i pricep dedesubturile, şi l-am adorat de fiecare dată. Nu neaparat documentarul, cât pe Emil Cioran în sine.
II. “Titanic Vals” – umorul lui Birlic este… este, şi atât
III. “Pădurea spânzuraţilor” – n-am ce face, mi-a plăcut Rebreanu dintotdeauna
IV. “O noapte furtunoasă” – comedie de moravuri (chiar e nevoie să spun mai mult?!)
V. “Liceenii” – deşi se simte falsitatea actorilor, nu cred că există cineva care să nu fi văzut macar o dată filmul şi să nu fi spus “Da, mişto, m-am amuzat.” (aici mă refer strict la prietenii mei, intelectuali fini)
11. Ultimul film românesc văzut:
Sincer, nu-mi amintesc. Însă cred că am revăzut anul trecut prin toamnă “Nea Mărin miliardar”.
Nu dau leapşa mai departe în adevăratul sens în al cuvântului, însă mi-ar plăcea să aflu părerea Alexandrei, o nouă şi impresionantă apariţie în viaţa mea – o fetiţă care trăieşte, iubeşte şi suferă la superlativ – aşa, cam ca mine. Şi ca să nu mai spun că-i place folkul!
March 6, 2012 - Posted by Sorana Strat - 1 Comment
Era începutul primăverii, florile îşi scoteau nasurile umede din pământul proaspăt dezgheţat, iar soarele filtra raze firave şi timide. În centrul Parisului forfota de oameni trezea oraşul dintr-o lungă şi chinuitoare hibernare. Pe o străduţă foarte circulată stătea un cerşetor cu o pălărie şi o plăcuţă pe care scria cu cretă: “Vă rog ajutaţi-mă, sunt orb.” Sute, mii de oameni, treceau impasibili pe lângă cerşetor, un fost profesor de matematică renumit. Pălăria cântărea câteva monede, însă nicidecum îndeajuns pentru medicamentele necesare. Un ziarist trecu în grabă pe lângă cerşetor, văzându-şi nestingherit de drumul său către redacţie. Brusc se opri şi privi către cerşetor, recunoscându-l pe domnul Pierre Dupont, ilustrul profesor de matematică, omul care, cu ani în umă, i-a schimbat modul de-a privi viaţa. Îşi aprinse o ţigară şi rămase preţ de câteva minute pe gânduri. Fără vreo ezitare, luă bucata de cretă, întoarse plăcuţă pe partea cealaltă şi scrise altceva pe ea.
Seara, întorcându-se de la redacţie, văzu că pălăria cerşetorului era acum plină de monede şi bancnote iar oamenii se opreau, chiar şi pentru două secunde, să arate că pot fi… oameni. Cerşetorul, recunoscând paşii ziaristului, îl întrebă: “Stimate domn, dacă nu vă e cu supărare, dumneavoastră sunteţi cel care mi-a rescris plăcuţa. Îmi puteţi spune ce-aţi scris pe ea?”
Ziaristul zâmbi cald şi blând şi îi răspunse: “Nimic care să fie în neconcordanţă cu ceea ce era scris iniţial.”
Cerşetorul n-a aflat niciodată ce îi scrisese ziaristul pe plăcuţă, însă noul mesaj era: “Astăzi e primăvară în Paris, şi eu nu o pot vedea.”
March 1, 2012 - Posted by Sorana Strat - 0 Comments
Zilnic, youtube îmi afişează în dreapta o listă cu sugestii de melodii asociate contului meu. La un moment-dat, am dedus eu că algoritmul utilizat de el este destul de simplu. Se foloseşte de melodiile pe care le-am ascultat cu o zi înainte şi îmi dă şi altele asemănătoare. Astăzi, spre exemplu, m-am lovit în lista de sugestii de-o piesă pe care n-am mai ascultat-o de mult, respectiv Zob – Cântec de dragoste, şi cred că domnul youtube a asociat-o cu Urma – You can buy me with a coffee, pe care mi-am băut ieri dimineaţă cafeaua, în fum de ţigară şi gânduri. Am ascultat-o, şi mi-am dat seama cât de dor îmi e. Mi-e dor de tot.
Cine eşti, cine sunt? Ce mai beau, ce mai cânt? Ce mai fac, ce mai simt, oare mai pot să mint? Cine sunt, cine eşti? Oare mă mai iubeşti? Cine e, cine nu? Care eu, care tu?
Inutil să mai menţionez c-o voi fredona toată ziua, ca un vinil stricat.
February 28, 2012 - Posted by Sorana Strat - 1 Comment
Mereu mi-a plăcut să fiu înconjurată de oameni cu un intelect fin. De oameni cu un ascuţit simţ al observaţiei, cu atenţie la detaliile care fac diferenţa, însă fără a pierde imaginea de ansamblu. În aceste condiţii, nu mi-a fost prea mare mirarea în momentul în care, unul dintre ei, a făcut o remarcă aşa, în treacăt. “Am observat că ţi-ai schimbat subtitlul blogului – şi nu mă miră faptul că ai făcut-o, ci faptul că ai făcut-o abia acum.”
Aşa e. Mă împart “între casă şi acasă” de câţiva ani buni, să fie vreo cinci de-acum. Rapidul de Iaşi mi-a învăţat toţi paşii, mi-i ştie pe derost. De multe ori am impresia că acel tren m-ar putea duce în Iaşi şi fără vatman. Acel tren mă ştie de când eram o copilă cu părul creţ şi vise măreţe. Mi-a purtat gândurile, speranţele şi fiorii prin atâtea judeţe şi mi-a promis că nu mă va abandona niciodată. Mi-e prieten, mi-e confident şi mi-e amant. M-a văzut tristă, plângând şi m-a văzut fericită, râzând cu tot sufletul. M-a iubit mereu, în zgomote de locomotivă şi geamuri aburite. M-a aşteptat când am întârziat câte trei zile şi nu m-a certat când nu am putut să ajung. Rapidul de Iaşi m-a purtat între casă şi acasă. Însă, ca-n orice mare iubire, a existat şi-o decantare în timp. După atâţia ani, nici nu mă mai obosesc să mă aranjez la întâlnirile cu Rapidul meu. Mă vede din ce în ce mai rar, din ce în ce mai obosită, din ce în ce mai îmbătrânită – şi totuşi, mă poartă pe aceleaşi cărări ca la prima întâlnire, îmi arată aceleaşi splendori şi mă alintă la fel. Chiar dacă acum nu mai privesc pe geam, iar călătoria mi se pare o corvoadă. Şi îl iubesc, îl iubesc nespus, dar cumva, pe drum, am uitat cum să-i mai arăt asta. Cumva, pe drum, am uitat unde e casă şi unde e acasă. Casa a devenit acasă şi acasă a devenit doar o casă. Şi pentru asta nu-i mulţumesc. Pentru asta nu-i pot fi recunoscătoare. Pentru asta îl urăsc din adâncul fiinţei, ca pe un amant care-ţi frânge inima fără să-ţi dai seama.
Mi-am lăsat bucăţi de suflet acasă şi-am numit-o doar o casă. Deşi acolo mi-e tot ce am mai drag. Acolo-mi sunt toate amintirile, acolo e tot ceea ce sunt eu. Acolo sunt eu.
Te urăsc, Rapid de Iaşi. Te urăsc fiindcă, din cauza ta, uneori uit că Iaşul va fi mereu acasă – Iaşul e tatăl meu, e mama mea, e bunicii şi copiii mei, e tot ceea ce am mai bun şi sfânt şi drag pe lume. Iar tu… tu vii dinspre nicăieri şi îmi provoci amnezii. TE URĂSC!
Recomand cu căldură piesa. Nu vindecă, dar cicatrizează.
Iulia Guşatu – Bună dimineaţa mamă, a sosit Rapidul de la Iaşi
Articolele de pe acest blog sunt protejate de Legea drepturilor de autor. Pentru publicarea lor pe alte site-uri, trebuie precizate sursa şi linkul spre acesta. Părerile expuse aici sunt de natură personală şi nu reflectă punctul de vedere al altor persoane.